Râsul meu s-a ascuns...

Am crezut că voi invăţa să râd, ca s-au sfârşit zilele şi nopţile de singurătate amară. Fals!
Am crezut că voi învăţa să fiu fericită însă fabrica de fericire s-a închis înainte ca eu să-i ating porţile. Fals! A rămas numai o utopie pierdută în inima mea.
Am crezut că voi uita ce înseamnă tristeţea. Fals! Un concept însuşit nu dispare atât de uşor.
Am crezut că am alături oameni în care mă pot încrede, pe care mă pot baza, care sunt acolo pentru mine, care mă vor susţine indiferent de împrejurări. Fals!
Toata viaţa mea e un morman de haine, cărţi şi fotografii strânse în saci...iar şi iar şi iar...
Tot sufletul meu e un morman de cenuşă arsă, de iluzii spulberate.
Râsul meu s-a ascuns... a rămas numai un zâmbetul. Lumina din ochii mei s-a stins. Nu mai cred, nu mai sper.

...

Stau inca si ma legan pe portita veche a copilariei mele cu povesti minunate, cu caluti nazdravani, cu printese si printi, cu balauri si capcauni...
Ma legan si mi-e teama sa nu se rupa... e veche si subreda portita copilariei mele... si mi-e draga si as vrea s-o am mereu.
Nu vreau sa ma dau jos de bunavoie si o sa se rupa sub mine si o sa cad.
O sa faca bunicul alta portita...
Bunicul nu mai este.
Cazatura va durea mai tare.
Face bunica acus tarta cu visine. Vin visinele ca in toti anii. Am sa uit de durerea cazaturii...
Bunica nu mai este. Consolarea nu mai este.
Am sa ma ridic din praf cu ochii in lacrimi si am sa fiu singura.
As vrea sa mai vad un desen cu un caine si o casuta si cu copii care se joaca. Sa-mi deseneze tata!
Tata e departe, mana lui nu mai stie sa deseneze pentru copii.
As vrea sa mai ascult o poveste spusa de vocea mamei.
Mama nu mai spune povesti.Acum sunt mare.Trebuie sa le citesc singura...
E tarziu si in vant se leagana portita copilariei mele...si nu mai tine nici un copil...